joi, 22 ianuarie 2015

Jurnal de iubită (partea 1) 2009

   Pot scrie și eu un jurnal. De ce nu? Sunt atâtea jurnale aici încât mă pot amesteca și eu cu ușurință. Sunt cuvinte pe care le-am spus de-atâtea ori. M-am repetat de zile-ntregi și-acum vreau să le spun din nou. Șă le aștern aici, scris a nuștiu câta oară. Corectat de sute de ori...
   Mi-e teamă... Mi-e teamă ca el să nu plece iar. Mi-era mai aproape decât pielea de pe mine, așa de mult îl iubeam... Eram foarte puternică de fel, și sunt. El era la fel, probabil că asta m-a atras mai tare la el; faptul că știa ce să zică și când să zică, să mă facă să vreau... Sau să nu vreau... Sigur pe el chiar dacă nu-i reușea. Iubirea vieții mele... Marea mea decepție. Idila ce-am trăit-o intens.
   Oricum făcea ce voia el, eu nu aveam niciun fel de autoritate asupra lui. Și vorba asta-l oftica. M-a bântuit prezența lui și după ce m-a părăsit. Îl doream atât de tare chiar dacă-l uram, chiar dacă voaim să dispară totodată, m-a transformat, din firea vesela plină de bucurie și extaz într-o depresie totală și totuși nu-l pot scoate din gândul meu chiar și acum, că sunt cu altcineva. Cel cu care sunt acum mă face fericită... E, poate, de o mie de ori mai bun ca el, dar nu va fi el sau ca el. Nebunul de el. Știam că era nebun și e nebun. Nebun că iată nu pot trece peste, nu-i pot spune adio...
   De ce a venit iar? De ce mă mai caută? Ce mai vrea de la mine? Toată lumea îl urăște, eu de ce să-i mai dau o șansă? De ce să dau cu piciorul relației mele fericite cu cel care mă face fericită? Pentru el? El, pe care l-am iubit din tot sufletul? El, care m-a umilit în fața prietenilor mei, care pofteam după atenția lui câtuși de putină? El, care trăia în trecut? El?... Care încă-l iubesc și-acum...
   Am zis să uit, era atât de bine până să apară iar în viața mea. Radiam atât de mult cu el în urma mea. Erau zile când deși eram fericita cu iubitul meu de acum, soțul meu, când mă gândeam oare unde e, dacă e bine, cu cine se întâlnește, cu ce cuvinte aș putea, mai ușor, să-i spun că-mi este foarte dor. Dor de el ca și nebunie...
   După ce a plecat prima dată l-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat... Mulți au fost și au plecat. Niciunul nu era ca el. Am suferit atât de tare. Îi simțeam lipsa parcă mai mult decât oricui din viața mea. Mă îmbolnăvisem, iar lui nu i-a păsat deloc. Nu i-a păsat că sunam ca disperata, plângand, până îmi secau lacrimile. Nu i-a păsat că nopțile nu le dormeam că mă gândeam la el, că nu vedeam pe unde calc, că puteam muri cândva și nu știa de mine ori eu de el. Nu i-a păsat! Acum, de ce să-i pese? Eu am tot ce-mi doresc, tot ce-mi spune inima să am, chiar dacă, de multe ori, mi-l cere pe el. Îl pot avea dar nu mai vreau.
  Când s-a întors a stat ca milogul în fața mea, să-l iert. Eram așa nervoasă, abia ce reușisem să trec peste el și se gândi să vina să-mi întoarcă iar viața la o mie de grade, că așa a vrut el. Încă îl iubeam, degeaba îi spuneam ce-i spuneam în față; că-l urasc, că nu mai vreau să-l văd, că pun pe cineva să-l bată când eu de fapt îmi doream să-l țin în brațe și să nu-i mai dau drumul. Trebuia să fiu dură, ori el, nebunul de el, mă lua de proastă. Dar i-am cedat și-a plecat a doua oară...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu